Cine sunt prietenii nostri?

Intotdeauna am crezut ca prietenii nostri sunt,intr-un fel, o parte din noi. Pana la un moment dat, cand se rupe ceva si nu ne mai putem numi prieteni cu acei oameni.
Eu, sincer, am multi prieteni dar numai ei stiu cat sunt de "adevarati". Ma tot gandesc de ce unele prietenii din trecut s-au sfarsit, cine a fost de vina si de ce nu s-a intamplat altfel. Ba chiar imi amintesc persoane cu care imparteam totul si care, la un moment dat treceau pe langa mine si nu salutau sau ma priveau cu o nota de indiferenta,asteptand sa fiu eu cea care saluta. De cand salutul a devenit o chestie atat de complicata?!
Cu timpul am crescut si am ales sa imi selectionez prietenii dupa anumite "standarde",astfel incat probabilitatea unor certuri din motive insignifiante sa fie mai mica. Dar surpriza! mereu e la fel. Nu conteaza cat de bine crezi ca te intelegi cu cineva, sau cat de multe crezi ca ai in comun cu o anumita persoana. E un fel de joc de orgolii, daca ii faci sau iti face ceva totul se rupe, pur si simplu. Nu ai de fapt nimic de indreptat pentru ca iti dai seama ca nu a fost ceva. Te priveste ca pe un necunoscut si nu ii pasa de ceea ce ai de zis. Mie una,mi se intampla. Si cel mai enervant posibil este sa te vezi cu o persoana cu care te-ai certat dupa vreo 2 ani si sa incerce sa te asculte,sa iti dea o explicatie s.a :| e pur si simplu aiurea!
Imi amintesc, apropo de asta, ca am avut o prietena in trecut la care am tinut foarte tare, fapt pentru care am trecut peste mai multe neintelegeri gen : furt de obiecte personale, barfa, tipete urlete, umilinte minore..majore etc. Toate aceste lucruri mi se pareau normale, pentru ca eram prietene si intre prieteni se intampla de toate, trebuie sa iertam si sa nu judecam. Cum ar fi sa vina acum si sa-mi ofere o explicatie pentru anumite gesturi? E ca in dragoste,toate la timpul lor. Acum nici nu vreau sa stau pe ganduri, ma uit cu sila in urma si imi spun cat de mult am gresit. Dar ce sa-i faci, asta e povestea. Insa niciodata nu o voi uita, si de fiecare data cand cineva intrece o anumita masura o compar cu ea si ma indepartez usor. Mi-a folosit drept lectie majora in viata. Bineinteles la aceasta experienta putem adauga si celelalte relatii pe care le-am avut cu diferite personaje,unele au ramas, unele au plecat la fel cum au venit, altele sunt neutre, deci nu au de ce sa fie amestecate in discutie.
Prietenii pentru mine au insemnat mult, tinand cont ca am crescut aproximativ singura, dar toate au avut o limita. Nu ma pot lauda ca am fumat pentru ca au facut-o ei, sau ca primul alcool mi l-a prezentat vreun prieten...nu am fost influentata de cei din grupul meu, insa la un moment dat faci ce faci ceilalti pentru ca devii curios, iar curiozitatea trebuie satisfacuta :))
Unele decizii importante pentru viata mea le-am luat intrucat nu am putut sta departe de prieteni, adica, daca i-as fi putut lua cu mine era perfect :) Dar cand am avut nevoie de cineva, a existat oricand, deci asta este partea buna a temei de discutie. In rest, parerea este general nefavorabila.
Ma simt desgustata de unele persoane care nu m-au respectat macar cat am facut-o eu,chiar daca nu au existat jigniri propriu zise, tradarea sau un gen de comportament indiferent inseamna pentru mine lipsa de respect. Indiferent cat ajuti pe cineva, la un moment dat va uita si nu e mare mirare ca asta se intampla de obicei in prima secunda cand ai facut ceva ptr cineva. Nu conteaza cati ani de prietenie exista, cate momente frumoase sunt la mijloc si destainuiri noaptea sub plapuma ii faci, intr-o zi simte nevoia sa spuna cuiva ceva rau despre tine, fie ca ti-ai luat o rochie mai frumoasa, fie ca relatia ta de cuplu merge mai bine decat a lui/ei, fie ca nu-i place felul cum mananci popcorn...nu trebuie un motiv serios pentru a distruge ceva, important este sa ai ce.
Prietenii nostri suntem noi, pentru ca la un moment dat ajung sa ne cunoasca mai bine decat noi; e normal pentru ca noi oamenii avem tendinta sa ne spovedim pana la cele mai intime detalii, pentru ca asa ne "descarcam". La dracu, daca vorbesti 10 minute singur prin casa te descarci la fel. ah,nu o faci cu martori!..
Mi-e ciuda ca uneori nu deranjez nici macar cu un "da-te mai incolo" si cu toate astea se simt deranjati de nimicuri. Daca ar fi sa punem la suflet tot ce se intampla in jur, am fi bolnavi psihic, dar de ce sa dam importanta la orice detaliu, daca oricum suntem prieteni. Intre prieteni trebuie sa existe o anumita maleabilitate, nu vorbim de nesimtire, doar puterea de a gandi inainte de a da cu piciorul, si cred ca cer prea mult cand vorbesc de sanse...
Unde sunt povestile cu prietenii care ar face orice sa zambesti, care te prind cand te arunci de pe balcon, care iti cumpara inghetata cand esti in depresie?! Am impresia ca erau doar versuri pe gugal...Ei in realitate sunt oameni care se supara daca le spui ceva in gluma, prieteni care se simt deranjati ca vrei sa le fii alaturi, prieteni care aleg sa traga in propriul batalion doar ca sa iasa cu fruntea sus. Spuneam ca ei sunt noi, metaforic. Ei bine nu este chiar asa.
Eu cand imi fac un prieten incerc sa il aleg dupa felul meu de a a fi dar asta nu presupune ca in timp se dovedeste a fi cineva nou, necunoscut si nepotrivit mie, si pana la urma ma ia prind surprindere cu gesturi necontrolate si nebanuite, ne certam si se termina. Cam asa se intampla. Bineinteles exista cazuri fericite, numite exceptii. Ele se stiu, se vad in timp. Si tot ele te fac sa uiti de persoanele care nu merita sa iti ocupe "hardul" degeaba, iti sunt alaturi cand chiar ai nevoie, nu se supara cand glumesti mai ciudat, cand le esti aproape in momente de cumpana, cand esti prost dispus si nu ai chef de vorba. De fapt, acestia se numesc PRIETENI.

Din nou pe blog :D

Dupa ceva vreme de absenta mi-am dat seama ca am multe de zis si nu ma asculta nimeni, asa ca am revenit la vechiul obicei.
Mi-am adus aminte ca atunci cand eram mica obisnuiam sa scriu in jurnal. Era de-a dreptul frumos si reconfortant cand ma destainuiam unei foi de hartie care culmea!ma si intelegea.:)) Dar cu timpul am renuntat pentru ca mi le tot gaseau ai mei, care, curiosi din fire mi le citeau si ma puneau in tema cu chestia asta :> Lucrul acesta l-am urat dintotdeauna. Ba nu,l-am detestat. Cum sa faci asa ceva? Eu niciodata nu am indraznit sa intru cu picioarele in viata cuiva,furandu-i jurnalul si sa-l dau la toata familia. Poate tocmai pentru asta, azi, dau lumii ceea ce vrea sa auda :))


Nu am spus, sunt iarasi in Spania..caldura mare, fete noi, piscina si langostinos...toate astea vreo 2 luni de "vacanta". Intre timp sora mea naste, imi face "cadou" a doua nepotica, pe care o asteptam cu totii cu mare nerabdare. Prezenta primei, Sara, este ce-i drept..destula :)) dandu-ne mari batai de cap. Dar este o dulceata mica si o zuziiiii, ne face viata frumoasa.Aici aveti o poza cu ea:D Faceti cunostinta cu mica si prima mea dragoste adevarata!