aviz amatorilor!

zilele trecute am patit-o! la noi in oras ne putem mandri, printre multe altele, cu un loc deosebit,destul de cunoscut: salina de la Ocne. superba locatie, dar ce te faci cand esti claustrofob inconstent si intri 2km in pamant?:| pot sa va spun eu? pai am simtit cum mi se incetoseaza vederea,iar picioarele mi-au cedat!inima batea ca o nebuna, mai ceva ca atunci cand am fost sarutata prima data( aveam vreo 13 ani:D) :)) partea buna, prietenul meu era langa mine si totusi ma linistea gandul ca nu sunt singura, dar teama de a ma sufoca imi taia respiratia.asudata si speriata,am ajuns la mult-asteptata salina. dupa cateva minute mi-am revenit, eram inconjurata de oameni, copii si o gramada de chestii interesante. dar ce te faci cu psihicul omului suferind de spatii inchise,intunecate si sub pamant?!
ce vreau sa marturisesc este ca nu am fost nici macar o secunda constienta ca o sa intru "in pamant", sau ca asta o sa ma panicheze atat de rau. probabil nu am acordat importanta "bolii" de care sufar..pana in momentul in care m-am zbatut neputincioasa intre dorinta de a ramane calma si teama ca mi se poate intampla ceva.ceva rau.
dupa acele doua ore am invatat ca desi avem impresia ca suntem puternici, o mini-excursie la o salina, de exemplu, ne dezarmeaza, daca avem fobii...

azi e miercuri?

nu stiu daca si voua vi se intampla sa aveti senzatia ca timpul trece degeaba. in mod firesc nu trece degeaba, dar totul e atat de monoton ca asa imi da impresia. liceul devine tot mai plictisitor. sa incerc sa mobilizez clasa mea e o totala pierdere de timp, de invatat nu prea imi arde..hm, ce ramane de facut? inclusiv statul in fata calculatorului ma plctiseste...
azi mi-a trimis pe mess,prietena mea mady, un filmulet cu una din vedetutzele romaniei..absolut delicios. nu vreau sa par invidioasa pe succesul unora dintre noi, dar pur si simplu sunt penibile toate acele persoane care se manifesta ca niste cateluse in calduri doar pentru a se face cunoscute.
m-am tot gandit in acesti 20 (aproape)de ani si inca nu imi pot imagina cum as putea suporta toate criticile cuvenite daca as fi in situatia monicai,biancai,simonei s.a poate ma respect suficient sau poate mi-e teama de penibil, dar cred ca totusi ma respect destul de mult pentru a nu ma face de ras ca mai sus numitele. dar asta este societatea, publicul savureaza penibilul si eu sunt una dintre acei care privesc tembelizorul cu nesat, mai ales cand nikita se "dezlantuie" sau "vedete" asemanatoare isi fac show'ul.
dar plecasem de la ideea ca timpul trece degeaba. ba nu, ma imbatraneste :)) ca deh,asta este ciclul firesc al vietii, ne nastem, ne plictisim, imbatranim si murim. si imi pare rau ca nu am destula vointa si chef sa fac tot ce mi-as dori.

Il iubesc.

Citeam blogul unei prietene, povestea despre cel mai bun lucru din viata ei. Mi-am dat seama ca avem in comun aceeasi experienta. Un lucru bun!
El este cel mai bun dar pe care l-am dobandit de la viata, imi place sa vorbesc asa despre el, imi place sa imi spun ca este al meu si cu el o sa sfarsesc...
Intotdeauna a fost cineva in acest loc, dar probabil ca nu a fost nimeni mai bun decat este El. Si nimeni nu va sti sa fie cum stie el sa fie pentru mine.
Imi da atata forta si mult mai multa dragoste; asta ma alimenteaza atunci cand raman fara bani sau fara incredere. Ciudata asociere, dar cea mai actuala problema a adolescentilor in devenire studenti. In curand va ramane numai lipsa de bani:))!
Nu am fost niciodata mai fericita, niciodata mai "acasa" decat acolo unde suntem impreuna.
Ii spuneam candva, demult...ca am nevoie "sa imi gasesc locul"...si mi l-a dat pe El.

prima zi.

Nu intamplator am ales numele blogului, pur si simplu nu am simtit ca exista in acest moment un nume pentru el. Nu intamplator am ales aceasta poza...pentru ca nu este nicio coincidenta sa descriu cu aceste cuvinte. Totul are sens pentru mine.
Pentru ca a trecut prea mult timp de cand nu m-am mai ascultat pe mine insami, nu mai stiu sa vorbesc cu mine, tot incercand sa asimilez limbajul "vietii" mi-am pierdut timpul pe care mi-l datorez mie. Oare suna egoist? ha-ha. Nu sunt egoista, sunt realista. Mi-e dor de mine. Podul acesta mi-a indreptat pasii spre casa bunicilor mei. Nu este frumos, este doar parte din sufletul meu. Nu l-am mai pasit de mult, cam de atata timp de cand nu mi-am mai auzit glasul de copil. L-am pierdut oare?

Nu este nimic nou sa ne deschidem "corazon'ul" public, atata timp cat nu suntem nevoiti sa suportam priviri indreptate spre noi. Probabil ca de asta o facem, adesea, poate ca ni se pare interesant ce avem de spus. Interesant este ca de fiecare daca cineva este placut impresionat de ce ganduri ne strabat, dar in acelasi misterios timp, altii sunt dezgustati sau alarmati. Ma intreb oare in care categorie o sa fiu "postata"?