Cine sunt prietenii nostri?

Intotdeauna am crezut ca prietenii nostri sunt,intr-un fel, o parte din noi. Pana la un moment dat, cand se rupe ceva si nu ne mai putem numi prieteni cu acei oameni.
Eu, sincer, am multi prieteni dar numai ei stiu cat sunt de "adevarati". Ma tot gandesc de ce unele prietenii din trecut s-au sfarsit, cine a fost de vina si de ce nu s-a intamplat altfel. Ba chiar imi amintesc persoane cu care imparteam totul si care, la un moment dat treceau pe langa mine si nu salutau sau ma priveau cu o nota de indiferenta,asteptand sa fiu eu cea care saluta. De cand salutul a devenit o chestie atat de complicata?!
Cu timpul am crescut si am ales sa imi selectionez prietenii dupa anumite "standarde",astfel incat probabilitatea unor certuri din motive insignifiante sa fie mai mica. Dar surpriza! mereu e la fel. Nu conteaza cat de bine crezi ca te intelegi cu cineva, sau cat de multe crezi ca ai in comun cu o anumita persoana. E un fel de joc de orgolii, daca ii faci sau iti face ceva totul se rupe, pur si simplu. Nu ai de fapt nimic de indreptat pentru ca iti dai seama ca nu a fost ceva. Te priveste ca pe un necunoscut si nu ii pasa de ceea ce ai de zis. Mie una,mi se intampla. Si cel mai enervant posibil este sa te vezi cu o persoana cu care te-ai certat dupa vreo 2 ani si sa incerce sa te asculte,sa iti dea o explicatie s.a :| e pur si simplu aiurea!
Imi amintesc, apropo de asta, ca am avut o prietena in trecut la care am tinut foarte tare, fapt pentru care am trecut peste mai multe neintelegeri gen : furt de obiecte personale, barfa, tipete urlete, umilinte minore..majore etc. Toate aceste lucruri mi se pareau normale, pentru ca eram prietene si intre prieteni se intampla de toate, trebuie sa iertam si sa nu judecam. Cum ar fi sa vina acum si sa-mi ofere o explicatie pentru anumite gesturi? E ca in dragoste,toate la timpul lor. Acum nici nu vreau sa stau pe ganduri, ma uit cu sila in urma si imi spun cat de mult am gresit. Dar ce sa-i faci, asta e povestea. Insa niciodata nu o voi uita, si de fiecare data cand cineva intrece o anumita masura o compar cu ea si ma indepartez usor. Mi-a folosit drept lectie majora in viata. Bineinteles la aceasta experienta putem adauga si celelalte relatii pe care le-am avut cu diferite personaje,unele au ramas, unele au plecat la fel cum au venit, altele sunt neutre, deci nu au de ce sa fie amestecate in discutie.
Prietenii pentru mine au insemnat mult, tinand cont ca am crescut aproximativ singura, dar toate au avut o limita. Nu ma pot lauda ca am fumat pentru ca au facut-o ei, sau ca primul alcool mi l-a prezentat vreun prieten...nu am fost influentata de cei din grupul meu, insa la un moment dat faci ce faci ceilalti pentru ca devii curios, iar curiozitatea trebuie satisfacuta :))
Unele decizii importante pentru viata mea le-am luat intrucat nu am putut sta departe de prieteni, adica, daca i-as fi putut lua cu mine era perfect :) Dar cand am avut nevoie de cineva, a existat oricand, deci asta este partea buna a temei de discutie. In rest, parerea este general nefavorabila.
Ma simt desgustata de unele persoane care nu m-au respectat macar cat am facut-o eu,chiar daca nu au existat jigniri propriu zise, tradarea sau un gen de comportament indiferent inseamna pentru mine lipsa de respect. Indiferent cat ajuti pe cineva, la un moment dat va uita si nu e mare mirare ca asta se intampla de obicei in prima secunda cand ai facut ceva ptr cineva. Nu conteaza cati ani de prietenie exista, cate momente frumoase sunt la mijloc si destainuiri noaptea sub plapuma ii faci, intr-o zi simte nevoia sa spuna cuiva ceva rau despre tine, fie ca ti-ai luat o rochie mai frumoasa, fie ca relatia ta de cuplu merge mai bine decat a lui/ei, fie ca nu-i place felul cum mananci popcorn...nu trebuie un motiv serios pentru a distruge ceva, important este sa ai ce.
Prietenii nostri suntem noi, pentru ca la un moment dat ajung sa ne cunoasca mai bine decat noi; e normal pentru ca noi oamenii avem tendinta sa ne spovedim pana la cele mai intime detalii, pentru ca asa ne "descarcam". La dracu, daca vorbesti 10 minute singur prin casa te descarci la fel. ah,nu o faci cu martori!..
Mi-e ciuda ca uneori nu deranjez nici macar cu un "da-te mai incolo" si cu toate astea se simt deranjati de nimicuri. Daca ar fi sa punem la suflet tot ce se intampla in jur, am fi bolnavi psihic, dar de ce sa dam importanta la orice detaliu, daca oricum suntem prieteni. Intre prieteni trebuie sa existe o anumita maleabilitate, nu vorbim de nesimtire, doar puterea de a gandi inainte de a da cu piciorul, si cred ca cer prea mult cand vorbesc de sanse...
Unde sunt povestile cu prietenii care ar face orice sa zambesti, care te prind cand te arunci de pe balcon, care iti cumpara inghetata cand esti in depresie?! Am impresia ca erau doar versuri pe gugal...Ei in realitate sunt oameni care se supara daca le spui ceva in gluma, prieteni care se simt deranjati ca vrei sa le fii alaturi, prieteni care aleg sa traga in propriul batalion doar ca sa iasa cu fruntea sus. Spuneam ca ei sunt noi, metaforic. Ei bine nu este chiar asa.
Eu cand imi fac un prieten incerc sa il aleg dupa felul meu de a a fi dar asta nu presupune ca in timp se dovedeste a fi cineva nou, necunoscut si nepotrivit mie, si pana la urma ma ia prind surprindere cu gesturi necontrolate si nebanuite, ne certam si se termina. Cam asa se intampla. Bineinteles exista cazuri fericite, numite exceptii. Ele se stiu, se vad in timp. Si tot ele te fac sa uiti de persoanele care nu merita sa iti ocupe "hardul" degeaba, iti sunt alaturi cand chiar ai nevoie, nu se supara cand glumesti mai ciudat, cand le esti aproape in momente de cumpana, cand esti prost dispus si nu ai chef de vorba. De fapt, acestia se numesc PRIETENI.

Din nou pe blog :D

Dupa ceva vreme de absenta mi-am dat seama ca am multe de zis si nu ma asculta nimeni, asa ca am revenit la vechiul obicei.
Mi-am adus aminte ca atunci cand eram mica obisnuiam sa scriu in jurnal. Era de-a dreptul frumos si reconfortant cand ma destainuiam unei foi de hartie care culmea!ma si intelegea.:)) Dar cu timpul am renuntat pentru ca mi le tot gaseau ai mei, care, curiosi din fire mi le citeau si ma puneau in tema cu chestia asta :> Lucrul acesta l-am urat dintotdeauna. Ba nu,l-am detestat. Cum sa faci asa ceva? Eu niciodata nu am indraznit sa intru cu picioarele in viata cuiva,furandu-i jurnalul si sa-l dau la toata familia. Poate tocmai pentru asta, azi, dau lumii ceea ce vrea sa auda :))


Nu am spus, sunt iarasi in Spania..caldura mare, fete noi, piscina si langostinos...toate astea vreo 2 luni de "vacanta". Intre timp sora mea naste, imi face "cadou" a doua nepotica, pe care o asteptam cu totii cu mare nerabdare. Prezenta primei, Sara, este ce-i drept..destula :)) dandu-ne mari batai de cap. Dar este o dulceata mica si o zuziiiii, ne face viata frumoasa.Aici aveti o poza cu ea:D Faceti cunostinta cu mica si prima mea dragoste adevarata!

aviz amatorilor!

zilele trecute am patit-o! la noi in oras ne putem mandri, printre multe altele, cu un loc deosebit,destul de cunoscut: salina de la Ocne. superba locatie, dar ce te faci cand esti claustrofob inconstent si intri 2km in pamant?:| pot sa va spun eu? pai am simtit cum mi se incetoseaza vederea,iar picioarele mi-au cedat!inima batea ca o nebuna, mai ceva ca atunci cand am fost sarutata prima data( aveam vreo 13 ani:D) :)) partea buna, prietenul meu era langa mine si totusi ma linistea gandul ca nu sunt singura, dar teama de a ma sufoca imi taia respiratia.asudata si speriata,am ajuns la mult-asteptata salina. dupa cateva minute mi-am revenit, eram inconjurata de oameni, copii si o gramada de chestii interesante. dar ce te faci cu psihicul omului suferind de spatii inchise,intunecate si sub pamant?!
ce vreau sa marturisesc este ca nu am fost nici macar o secunda constienta ca o sa intru "in pamant", sau ca asta o sa ma panicheze atat de rau. probabil nu am acordat importanta "bolii" de care sufar..pana in momentul in care m-am zbatut neputincioasa intre dorinta de a ramane calma si teama ca mi se poate intampla ceva.ceva rau.
dupa acele doua ore am invatat ca desi avem impresia ca suntem puternici, o mini-excursie la o salina, de exemplu, ne dezarmeaza, daca avem fobii...

azi e miercuri?

nu stiu daca si voua vi se intampla sa aveti senzatia ca timpul trece degeaba. in mod firesc nu trece degeaba, dar totul e atat de monoton ca asa imi da impresia. liceul devine tot mai plictisitor. sa incerc sa mobilizez clasa mea e o totala pierdere de timp, de invatat nu prea imi arde..hm, ce ramane de facut? inclusiv statul in fata calculatorului ma plctiseste...
azi mi-a trimis pe mess,prietena mea mady, un filmulet cu una din vedetutzele romaniei..absolut delicios. nu vreau sa par invidioasa pe succesul unora dintre noi, dar pur si simplu sunt penibile toate acele persoane care se manifesta ca niste cateluse in calduri doar pentru a se face cunoscute.
m-am tot gandit in acesti 20 (aproape)de ani si inca nu imi pot imagina cum as putea suporta toate criticile cuvenite daca as fi in situatia monicai,biancai,simonei s.a poate ma respect suficient sau poate mi-e teama de penibil, dar cred ca totusi ma respect destul de mult pentru a nu ma face de ras ca mai sus numitele. dar asta este societatea, publicul savureaza penibilul si eu sunt una dintre acei care privesc tembelizorul cu nesat, mai ales cand nikita se "dezlantuie" sau "vedete" asemanatoare isi fac show'ul.
dar plecasem de la ideea ca timpul trece degeaba. ba nu, ma imbatraneste :)) ca deh,asta este ciclul firesc al vietii, ne nastem, ne plictisim, imbatranim si murim. si imi pare rau ca nu am destula vointa si chef sa fac tot ce mi-as dori.

Il iubesc.

Citeam blogul unei prietene, povestea despre cel mai bun lucru din viata ei. Mi-am dat seama ca avem in comun aceeasi experienta. Un lucru bun!
El este cel mai bun dar pe care l-am dobandit de la viata, imi place sa vorbesc asa despre el, imi place sa imi spun ca este al meu si cu el o sa sfarsesc...
Intotdeauna a fost cineva in acest loc, dar probabil ca nu a fost nimeni mai bun decat este El. Si nimeni nu va sti sa fie cum stie el sa fie pentru mine.
Imi da atata forta si mult mai multa dragoste; asta ma alimenteaza atunci cand raman fara bani sau fara incredere. Ciudata asociere, dar cea mai actuala problema a adolescentilor in devenire studenti. In curand va ramane numai lipsa de bani:))!
Nu am fost niciodata mai fericita, niciodata mai "acasa" decat acolo unde suntem impreuna.
Ii spuneam candva, demult...ca am nevoie "sa imi gasesc locul"...si mi l-a dat pe El.

prima zi.

Nu intamplator am ales numele blogului, pur si simplu nu am simtit ca exista in acest moment un nume pentru el. Nu intamplator am ales aceasta poza...pentru ca nu este nicio coincidenta sa descriu cu aceste cuvinte. Totul are sens pentru mine.
Pentru ca a trecut prea mult timp de cand nu m-am mai ascultat pe mine insami, nu mai stiu sa vorbesc cu mine, tot incercand sa asimilez limbajul "vietii" mi-am pierdut timpul pe care mi-l datorez mie. Oare suna egoist? ha-ha. Nu sunt egoista, sunt realista. Mi-e dor de mine. Podul acesta mi-a indreptat pasii spre casa bunicilor mei. Nu este frumos, este doar parte din sufletul meu. Nu l-am mai pasit de mult, cam de atata timp de cand nu mi-am mai auzit glasul de copil. L-am pierdut oare?

Nu este nimic nou sa ne deschidem "corazon'ul" public, atata timp cat nu suntem nevoiti sa suportam priviri indreptate spre noi. Probabil ca de asta o facem, adesea, poate ca ni se pare interesant ce avem de spus. Interesant este ca de fiecare daca cineva este placut impresionat de ce ganduri ne strabat, dar in acelasi misterios timp, altii sunt dezgustati sau alarmati. Ma intreb oare in care categorie o sa fiu "postata"?